Alfàs del Pi (Spania), 1 iulie 2020
Părerea mea este că, deoarece teoria Big Bang-ului ca și explicația originii întregului Univers depinde de faptul că dimensiunea întregului Univers să fie cunoscută, nu există, prin urmare, niciun temei pentru teoria Big Bang-ului ca explicaţie a originii întregului Univers. Doar atunci când se cunoaște dimensiunea totală a întregului Univers, vei putea începe să te gândești la explicațiile despre originile sale.
De asemenea, se poate susține că „dimensiunea totală” a întregului Univers este de necunoscut prin definiție, deoarece în fiece moment știința crede că a găsit frontierele cele mai exterioare ale Universului, pentru a putea măsura dimensiunea acestuia, s-ar putea întreba dacă există „mai mult Univers” totuși „dincolo de” acele limite. S-ar putea oricând concepe și susține că este posibil ca mai mult Univers să fie dincolo de această graniță. Nu poți dovedi niciodată într-o manieră concludentă și definitivă că „alea” sunt granițele „finale” și definitive.
Este sustenabilă ideea că nu poți niciodată să răspunzi la întrebarea dacă Universul este finit. A ști dacă Universul este finit depinde de cunoștințele finale despre întregul Univers.
Acceptarea faptului că deplasarea spre roșu indică expansiunea materiei nu echivalează cu propunerea unei origini a întregului Univers. Chiar dacă dimensiunea Universului cunoscut și vizibil este uriașă și de neimaginat, este încă doar o parte și, din câte știm, deplasarea spre roșu afectează Universul vizibil. De fapt, nu avem idee, evident, prin definiție, despre ce se întâmplă în restul Universului – regiunea dincolo de vederea noastră – sau despre cât de mare este. „Întregul Univers” poate fi doar puțin mai mare decât Universul vizibil, iar deplasarea spre roșu poate afecta „întregul” Univers. Cu siguranță, asta poate fi. Pentru a putea afirma asta categoric, este necesar să vedem cumva acea porțiune a Universului care chiar acum ne scapă și, în plus, trebuie determinată și acea parte care este granița Universului, adică: certitudinea că aceasta este granița exterioară reală a Universului trebuie să fie atât de fermă încât să devină ridicol să întrebi dacă există și mai multă materie dincolo de asta. Nu aș paria pe asta.
Prin urmare, atâta timp cât mărimea totală și finală incontestabilă a Universului nu este cunoscută (ceea ce implică a avea o astfel de certitudine că Universul este finit, încât ar face absurd chiar și întrebarea dacă Universul ar putea fi și mai mare), a postula teorii despre un eveniment creator a întregului Univers este prematur. Personal, nu iau în serios astfel de teorii despre evenimente creatoare ale întregului Univers, inclusiv teoria Big Bang-ului, în ciuda prestigiului de care se bucură susținătorii și adepții acestei teorii. Deplasarea spre roșu ar putea fi foarte bine un fenomen regional al regiunii noastre din Univers. Deplasarea spre roșu poate fi cauzată de un „bang” sau explozie din trecutul îndepărtat, dar nu există niciun motiv să susținem că așa ceva a creat de fapt întregul Univers.
Dimensiunea Universului cunoscut a crescut constant în ultimii o sută de ani. Pariul meu este că Universul „total” este fie mai mare decât Universul vizibil, fie infinit, dar nu că coincide cu Universul vizibil. Dacă Universul vizibil se întâmplă să fie 1/googleplex din Universul „total”, atunci „Big Bang” ar trebui scris cu minuscule, „big bang”, deoarece, deși este mare pentru noi, ar putea fi mai degrabă numit „Tiny Bang” sau mica explozie, luând distanţă dintr-o perspectivă umană, adoptând perspectiva unui Univers „total” enorm; sau explozie ridicol de mică, din punctul de vedere al unui Univers infinit.
Pariul meu este că Universul vizibil nu se potrivește cu întregul Univers și asta din două motive. Unul, că mărimea Universului vizibil devine din ce în ce mai mare. Telescoape noi, idei noi, orice o fi, dar Universul vizibil este din ce în ce mai mare. În al doilea rând, pentru că sunt incapabil să concep o metodă care să demonstreze într-un mod final, un mod care exclude posibilitatea oricui de a o dezminţi vreodată, că granițele postulate ale Universului sunt granițele sale finale. Aceasta, atât dacă Universul total coincide cu Universul vizibil de astăzi, cât și dacă întreg Universul coincide cu Universul vizibil într-un moment sau epocă viitoare.
Este deja uimitor că se pot formula teorii despre un eveniment care a creat întregul Univers. Există ceva și mai uimitor, și acesta este faptul că acele teorii sunt formulate tot timpul – de fapt, la singular, pentru că este întotdeauna aceeași teorie, cea a Big Bang-ului – și non stop pe măsură ce mărimea Universului cunoscut și vizibil crește. Nu am auzit niciodată de oameni care sş fi stat să se gândească: „Stai puțin. Teoria Big Bang-ului, ca teorie a originii întregului Univers depindea de cunoașterea adevăratei mărimi totale a întregului Univers. Teoria Big Bang-ului, astfel formulată, a avut o anumită adecvare la realitate, în timp ce s-a susținut că adevărul este că Universul observabil este întregul Univers. Tocmai am descoperit astăzi că Universul este mult mai mare decât am crezut până mai ieri că este. Teoria trebuie reconsiderată”.
De fapt, este uimitor că teoria Big Bang a reușit să supraviețuiască chiar și primei lărgiri a Universului cunoscut.
La începutul secolului al XX-lea convingerea predominantă era că toate stelele vizibile erau situate în Calea Lactee. Ceea ce astăzi considerăm a fi galaxia noastră era atunci întregul Univers.
În 1920, astronomul american Harlow Shapley a calculat că diametrul Căii Lactee era de 300.000 de ani lumină. Este de trei ori mai mult decât ceea ce este acceptat în zilele noastre. Heber Curtis, dezbătând cu Shapley în acel an, a estimat diametrul Căii Lactee în 30.000 de ani lumină, ceea ce este de trei ori mai mic decât este acceptat în zilele noastre. Tot în 1920, Jacobus Cornelius Kapteyn a estimat diametrul Căii Lactee la aproximativ 49.000 de ani lumină.
În urmă cu doar o sută de ani s-a postulat pentru prima dată existența galaxiilor, la plural. Harlow Shapley a dezvoltat, între 1917 și 1920, ideea că nebuloasele spirale erau de fapt alte galaxii.
În 1924, Hubble a determinat distanța până la Andromeda într-un milion de ani-lumină (în prezent acea distanță este estimată la 2,5 milioane de ani-lumină), deci în afara Căii Lactee, cu care dimensiunile Universului cunoscut s-au mărit.
În 1929, Hubble a postulat că galaxiile se extind. Astronomul englez Fred Hoyle a folosit expresia „Big Bang” pentru prima dată în 1949. Teoria Big Bang a căpătat coeziune și maturitate în acei ani. Dimensiunea Universului cunoscut a continuat să crească.
A fost propus conceptul de grup local de galaxii. Calea Lactee face parte din Grupul Local, care are peste 54 de galaxii. Termenul a fost propus de Edwin Hubble în 1936.
Mai târziu a fost propus conceptul de cluster de galaxii. Un grup de galaxii este o structură formată din sute de mii de galaxii ținute împreună de gravitație. Gérard Henri de Vaucouleurs a propus acele structuri. În 1953 el a numit clusterul nostru „super galaxie locală”, iar în 1958 l-a numit „super cluster local”. Harlow Shapley a sugerat numele „metagalaxie” în 1959.
În anii 80 au fost descoperite super clustere. Se estimează că există zece milioane de super clustere în Universul observabil.
În prezent, se consideră că diametrul Universului observabil este de 93 de miliarde de ani-lumină. Teoria Big Bang este adaptată la fiecare nouă extensie a Universului cunoscut, dar este rareori contestată ca întreg.
„Presând” oamenii de știință, nu este rar ca aceștia să admită că teoria Big Bang se referă la studiul deplasării spre roșu a luminii în Universul observabil. Acum, nu este același lucru studiul deplasării spre roșu în Universul observabil cu studiul unui eveniment care a dat naștere întregului Univers. Acea confuzie este tolerată într-un mod inacceptabil. Motivul este cunoscut: un studiu tehnic efectuat de oameni de știință, așa cum este studiul deplasării spre roșu, oferă o acoperire excelentă pentru religii, în special pentru catolicism și alte confesiuni creștine, care au și ele o „teorie” despre originea Universului. Credincioșii sunt interesați să păstreze această confuzie. Oamenii de știință nu ar trebui, dar unii sunt. Adevărat, aș prefera ca ei să fie mai atenți în modul în care se exprimă. Asta scapă de sub controlul meu. Nu prea iau în serios pe cineva care consideră că studiul deplasării spre roșu și studiul unui eveniment care a creat întregul Univers ar fi tot una. Toate lucrurile interesante care ar putea fi deduse sau descoperite din studiul deplasării spre roșu, inclusiv urmărirea materiei înapoi în timp, despre micuța noastră provincie a Universului, sunt astfel murdărite de modul de a o prezenta ca o teorie a originii întregului Univers.
Deci, telescopul James Webb sugerează cu tărie că teoria Big Bang este greșită până la urmă. Tot ce a fost nevoie a fost o extindere semnificativă a Universului cunoscut. De data aceasta, îmbătrânita teorie nu a putut tolera această extindere particulară.
Oamenii de știință au în esenţă două opțiuni.
În primul rând, ar putea repeta întregul proces. Ei pot declara că limitele întregului Univers se potrivesc cu orice ne arată James Webb acum și pot formula o nouă teorie a originilor Universului, a întregului Univers, și anume noul Univers observabil. Repetând procesul, în, să zicem, o sută de ani, un nou telescop ar stabili (din nou) noile limite exterioare ale întregului Univers, iar acest înlocuitor al Big Bang-ului ar fi apoi înlocuit şi el.
A doua lor opțiune ar fi să nu declare că noile limite ale Universului observabil, acestea pe care le sugerează telescopul spațial James Webb, sunt granițele finale și ultime ale Universului. La urma urmei, dacă n-ar fi făcut-o în ultimii o sută de ani, şi-ar fi putut scuti de toată jena actuală.
Stabilirea limitelor Universului, ale întregului Univers, a fost prematură în ultimii o sută de ani, în timp ce povestea de dragoste cu teoria Big Bang a durat; stabilirea unor astfel de limite acum cu datele pe care James Webb le oferă acum ar fi, de asemenea, prematură; și tot așa ar fi dacă în unele decenii, un telescop mai bun care îl înlocuiește pe James webb face Universul observabil și mai mare. Poate că este prematur, sau chiar imposibil, să postulăm o origine pentru Univers. La urma urmei, dacă Universul a avut o origine, aceasta trebuie să fie găsită, apoi explicată. Știința nu poate „dori” să găsească o origine și să-şi propună să o găsească în explorări prospective. Faptul că creștinismul a fost implicat în formularea teoriei Big Bang spune multe. Religia organizată va încerca să o facă din nou. Chiar acum își așteaptă timpul, pândind de la distanță, deoarece oamenii de știință înșiși sunt nedumeriți. Oamenii de știință ar trebui să fie atenți pentru a detecta prima încercare pe care o vor face creștinii de a sechestra cosmologia în această eră post-Big Bang, și tot ceea ce o să aibă de spus va trebui luat cu un grăunte uriaș de sare.
Acest articol în originalul gascon
Contact me through my IRC
Email: gasconheart@sdf.org Skype: gasconheart
WhatsApp: +34 640667425